Chipuri de demult de Emil Gârleanu

Nimic nu se desprinde mai lămurit din trecut, ca unele chipuri pentru care inima ţi-a bătut mai tare, de dragoste sau de milă. Oamenii aceia îţi rămân bine întipăriţi în minte, ca şi cum şi-ar fi apăsat într-însa obrazul, ca într-un aluat ce le-a păstrat, neatinsă, asemănarea. Şi câteodată, când poate nici nu credem, atunci răsar şi ele, ca venite dintr-o altă lume, prin care am trecut şi noi cândva. Bine-aţi venit! dar, chipuri dragi ale copilăriei mele! Bine-aţi venit! aici, în mintea mea, căci o dată cu voi vin şi împrejurările, şi vremea, şi farmecul zilelor de-atunci!… Staţi, încet, să vă văd pe fiecare, bine-bine, să vă înfăşor cu dragostea sufletului meu, cum atunci vă petreceam, unora dintre voi, pe după gât, braţele mele de copil! …………………………………………………………….. MĂTUŞA SMARANDA. Mică, mototolită parcă, în fusta ei verde, şi-n caţaveica roşie căptuşită cu blană de vulpe, parcă o văd, ici, pe scaun, în faţa mea. Umbla totdeauna legată la cap cu un tulpan alb, curat, cu capetele înnodate drept în creştet, ca două urechiuşe. Avea sprâncenele îmbinate, aşa de îmbinate, că multă vreme nu m-am lămurit de ce mătuşa Smaranda are o singură sprânceană stufoasă, ce pleca de deasupra ochiului stâng, ţinea toată marginea de jos a frunţii şi, la capătul ochiului drept, se cobora aşa de mult, ca şi cum s-ar fi unit cu geana. Ochii îi erau verzi, şi supt fiecare dintre ei, drept în umerii obrajilor, avea câte o aluniţă. Faţa îi era zbârcită ca o smochină. Era iute la treabă şi ocăra pe toţi. Iar vorba ei era, câteodată numai cepeleagă. Strângea parale şi, când aduna mai multe, nu ştia ce să facă cu ele. Într-un an, înainte de sărbătorile Crăciunului, şi-a luat, după multă chibzuinţă, un palton. Îi plăcea să umble bine îmbrăcată. Şi-a luat un palton lung, până-n pământ, cu înflorituri de găitan pe la poale, cu gulerul şi betiţele de blană. S-a arătat la toţi cu dânsul, a firitisit-o fiecare ai casei; era mulţumită mătuşa Smaranda, şi ar fi fost şi mai fericită dacă nu i s-ar fi părut paltonul cam greu. Să fi avut bătrâna, pe atunci, vreo şaizeci de ani. Aşa, în ajunul Crăciunului, spre seară, fratele meu mai mic mă cheamă să-mi spună, în taină, ceva: – Uite ce-a ascuns mătuşa Smaranda!… îmi zise el, şi-mi arătă o grămăjoară de patace de plumb, mari cât unul de 5 lei. Îl întreb: – De unde le-ai luat? Atunci frate-meu mă desluşeşte: jos, la poalele paltonului cu pricina, la mijlocul fiecărui nod de găitan, fuseseră puse, ca o floare, rotogoale de plumb învelite în postav. Ce nu descoperă copiii? Frate-meu dăduse de urma lor, şi le scosese cu briceagul. Dar ce plânsete pe mătuşa Smaranda! Ce suspine, ce ocări! … A doua zi, mătuşa Smaranda s-a îmbrăcat şi-a plecat în târg. La întoarcere aduse un şirag de smochine, şi jumătate din el, da, jumătate, l-a dat lui frate-meu. Spre seară am aflat pricina: frate-meu, scoţându-i de la poale bucăţile de plumb, îi uşurase paltonul … …Ce te-i fi făcut, dragă bătrână? În ce colţ vei fi trăind, apăsată de ani, sau supt ce cruce te-i fi odihnind de încordările unei vieţi lungi şi obositoare, mătuşă Smaranda. PETRIŞOR – GHIAVOLUL. Era cât un mijloc de om, nu mai mare. Era băiatul bariergiului de la bariera Copoului. Şi tătâne-su îl îmbrăca iarna în ciubote cu carâmbi, cojocel cu blană de miel, îi încingea tot mijlocul şi pieptul într-un brâu roş şi-i turna o căciulă brumărie, ţuguiată, în cap – îmbrăcăminte de haiduc. Poate să fi fost Petrişor numai cu vreun an, doi mai mare decât mine; dar era fălcos, îndesat şi ţeapăn, că părea totdeauna răsărit ca un trunchi din sucul pământului. La Crăciun şi la anul Nou, porţile ne erau deschise: veneau colindătorii şi urătorii, rânduri-rânduri; veneau oameni mari, veneau băieţi şi fete. Dar de nici unul nu făceam mai mare haz ca de Ghiavolul, cum îl porecliseră ai noştri pe băiatul rohatgiului. Noi îl aşteptam în fiecare an, căci venea întotdeauna cam pe după prânz. Ne uitam spre rohatcă; printre valurile de omăt începea să se zărească o mogâldeaţă cenuşie, apoi mogâldeaţa se mărea, se mărea, şi-n locul căciulii vedeam în întregime trupul lui Petrişor. Păşea îndrăzneţ, împlântându-se până la genunchi în troiene. În poartă se oprea, răşchira picioarele, sufla ostenit şi ne striga: – Eu să vă cânt? Ha? Mama îl lăsa să strige de mai multe ori, căci îi plăcea să-l vază înţepenit în glezne, cu mâinile în buzunarele pantalonilor, vorbind cu glasul furios parcă, scuturându-şi capul la fiecare întrebare ca şi cum ne azvârlea cuvintele în geam: – Eu să vă cânt? Ha? Şi când îl chemam, punea capul în piept, se zvârcolea voiniceşte, se oprea în faţa ferestrei, ţintea streşina casei, ca şi când acolo era scris Pluguşorul şi, legănându-se când pe un picior, când pe altul, începea: Aho, aho! copii şi fraţi, Staţi puţin şi nu mânaţi … Când sfârşea, îşi trecea podul palmei pe sub nas, îşi arunca mai pe ceafă căciula şi se uita cu ochii lui albaştri, curaţi şi frumoşi la noi: – V-am urat! Mama îl chema, îi da bani şi bunătăţi… Ce vei fi făcând tu, Petrache băiete?… Ţi-o mai fi păstrat viaţa ochiul acela îndrăzneţ, trupul acela puternic? Tu vei mai fi repezind tu cu bărbia-n piept, ca la luptă, în vârtejul grijilor din fiecare zi? Cine ştie? Dar ce bine îmi pare, Petrache-Ghiavole, că nu te-am mai văzut de-atunci şi că-n mintea mea nu te-ai mai putut schimba! VASILE POŞTAŞUL. Nu era bătrân Vasile poştaşul, dar noi toţi copiii îi ziceam moşul. Poate unde grijile îl încărunţiseră, poate unde-l vedeam şchiopătând, gheboşat, cu geanta mare, plină vraf de scrisori şi gazete, atârnându-i ca o piatră de gât. Trebuie să fi fost tras la faţă moş Vasile, să fi avut ochii şterşi, pentru că din tot chipul lui nu-i ţin minte decât nasul, nasul înroşit de ger, căci vara, nu ştiu de ce, nu i-am văzut decât şapca. Cu toate acestea, parcă nici n-am nevoie să ştiu mai mult din chipul lui moş Vasile, aşa îl am de ajuns în minte. N-am auzit glas mai jalnic a al lui. Când venea să spună: Aveţi o scrisoare! îmi venea să plâng. De cincisprezece ani împărţea scrisori în dealul Copoului. Tata îl iubea mult. Îl ajutau toţi. Avea şase copii la Anul Nou venea cu cei mai răsăriţi. Odată, într-un ajun, a venit singur. Tata i-a ieşit înainte şi i-a dat, ca în fiecare an, darul în bani. Apoi i-a urat: – Să trăieşti, Vasile; să-ţi trăiască şi să-ţi fie fericiţi copii. Atunci, cum stăteam lângă tata, am auzit glasul jalnic al poştaşului răspunzând numai atât: – Ah! aseară mi-a murit fetiţa … Tata a tresărit, a băgat repede mâna în buzunar şi, fără să se uite, i-a dat bani mulţi. Apoi m-a luat în braţe, de m-a sărutat lung, pe frunte… …Va mai fi bătut mult încă moş Vasile uliţa Copoiului; va mai fi răsunat de multe ori încă glasul lui adânc la uşile oamenilor de pe acolo: Aveţi o scrisoare! Dar la casa albă, din preajma grădinii lui vodă Sturza, nu ne-a mai găsit pe noi… MOŞUL ALECU. Era slăbănog; cu obrazul tras; cu bărbiţa albă, pe care şi-o tundea singur; avea ochi cenuşii şi capul chel. Mustăţile îi erau îngălbenite de ţigară – fuma aşa de mult, că din ele ieşeau veşnic fum. Umbla plecat înainte, zâmbea veşnic şi citea neîntrerupt despre stele. Multe ştia; foarte multe ne povestea. Dar despre stele cunoştea lucruri spăimântătoare pentru noi, copii, pe-atunci; serile, când ne puneam în pat, şi moş Alecu ne povestea cât e de mare soarele, câtă pară şi câtă arşiţă, câte râuri de foc sunt într-însul, ne cuprindeau fierbinţelile şi bâiguiam prin somn. În serile de toamnă stăteam în balcon cu moşul. Şi parcă-l văd cum urmărea, cu degetul întins, căderea stelelor. Noi pândeam să-i spunem: – A căzut încă una, moşule! Iar mătuşa Smaranda, care sta cinchită într-un colţ, mormăia: – A murit un om! Moşul, ca om învăţat, ce ştia cum stă rostul lucrurilor, se supără foc şi-i zicea : – Ia nu mai vorbi fleacuri! Şi ne spunea el: cum acele erau fărâmături din stelele ce se loveau între ele … – Cap în cap … adăoga batjocoritor mătuşa Smaranda. Iar moşul se înfuria şi mai tare … Crescuserăm mari şi-l cam necăjeam, bietul om! Ţin minte că, într-un ajun de Anul Nou, la un revelion, i-am dat, unul peste altul, pahare cu vin, cu şampanie, cu vişinată, cu de toate. – De hatârul meu, moşule! îi ziceam eu. – Şi de-al meu! îl ruga fratele meu. Şi-am ameţit pe moşul! Atunci s-a supărat şi-a vrut să plece acasă. Dar noi l-am dus în odaia noastră de culcare, i-am făcut patul pe o canapea şi l-am culcat, ca pe-un copil, cum ne culca şi el, cu doi-trei ani mai înainte. Când l-am văzut cu capul pe pernă, ne-am pus în genunchi lângă el, l-am alintat pe frunte şi l-am rugat, râzând: – Rămâi, moşule, rămâi să te culci la noi. Atunci, parcă-l văd, moşul a deschis ochii şi ne-a spus: – Ţţţ! mă duc, mă duc acasă. Şi-a adormit!… …Dragă moşule, ce durere m-a cuprins, când am auzit că, singur-singurel, în odaia strâmtă şi săracă, te-ai dus pentru totdeauna, şi eu n-am putut să-ţi alint ca şi atunci, fruntea, fruntea largă şi lucie de sub care izvorau atâtea poveşti minunate… …………………………………………………………….. Atâta lăsăm şi noi pe lume: câte o fărâmitură din sufletul nostru în amintirea acelora care ne-au iubit!