Sorcova de Barbu Ştefănescu-Delavrancea

   
    Troienii se ridicau namilă până la tinda creştinului. Vântul spulbera fulgii de zăpadă în vârtej şi stoluri, repezite în lungul uliţelor, sparte la răspântii şi împrăştiate fără căpătâi în largul maidanelor de la Olănita, Pârtia nu se mai cunoştea. Zăpada îţi trecea de glezne şi mai bine.Fumul căminelor, zăpăcit de bătaia crivăţului, se zvârcolea pe loc şi, ca şi cum ar fi fost sorbit de vetre, se prăbuşea îndărăt pe gâturile coşurilor. Mahalaua înţelenise îngropată în troieni.Nu se pomenea nici gură de om, nici lătrat de câine.
Aşa an nou, aşa Sân-Vasile, să-l hărăzească Domnul vrăjmaşilor noştri, că şi d-ai avea tufă în bătătură, uiţi şi de topor, te di cât mai afund în plapumă, îţi răstorni toate ţoalele în spinare, şi tot gheaţă rămâi din tălpi până la creştet.Taraful lăutarilor, al lui Sotir Ciupitul, ţambalagiul Olănitei, împodobise din preziuă un cap de porc cu tibet conabiu şi albastru, cu busuioc şi cu cercei roşi în amândouă urechile, şi mi-i vârâse, în dinţii rânjiţi, un trandafir umplut cu tocătură rumenă.Toţi aşteptau să vadă astă grozavă vasilcă, şi nimeni   n-o mai vedea, deşi trecuseră ca la trei ceasuri de când se luminase de ziuă.
Nu se pomenea nici de sorcovăială, după cum s-ar fi cuvenit de la moşi, de la strămoşi. Ţi se prindea pleoapă de pleoapă, nară de nară, falcă de falcă, degera oul în găină de ger ce se pornise.– N-am putea duce l-alde biata Bălaşa ceva curmeie de viaţă şi vreascuri ujujite? zicea mama Arghiriţa fetei-mari ce învârtea mămăliga între genunchi şi se ştergea la ochi din pricina fumului. Biata Bălaşa! o fi amorţit cu copil cu tot! Săraca lipită, bolnavă că nu se mai poate târî, văduvă, cu copil gol puşcă, pe aşa căţea de vreme, nu ştiu, zău, de şi-o mai înnoda zilele… Scoală, Irino mamă, pune pe tine cojoaca ta şi dulama mea şi du-te de vezi, îi abureşte coşul a fum?Irina lăsă făcăleţul în mâna mă-si, se strecură pe prispa din jurul pereţilor până  la spatele casei, apoi se întoarse într-un suflet în tindă, se scutură de omăt şi sări pe vatră.– Nu e, mamă, nu e fum, nu e nimic; geamurile îngheţate tun, cu frunze geruite,  de nu le-ai răzui nici cu custura. Grăbeşte, Irina, să-i duci ceva găteje, niţică mămăligă şi ceva fiertură; să le aprinzi focul cum ăi şti, să le pui masa, c-or flămânzit; şi e mai mare păcatul să ştii pe femei cu copilaşul acela pocâltit şi degerat la o zi aşa de mare!

                                              II

Zăpada îi pătrunsese în tindă; vântul îi cânta prin crăpăturile uşii parc-ar fi vuit în duba mare; şi Bălaşa era întinsă în pat, învelită c-o plapumă veche, soioasă şi ciuruită cu găuri prin cari ieşeau gheomotoacele de lână neagră. Pe picioare îşi trântise două scovergi. La sân îşi ghemuise copilul îmbrăcat cu nişte zdrenţe de pantaloni,  c-o scurteicuţă îmblănită şi încins pe la mijloc c-o basma roşie. Chipul ei, gălbejit de boală şi de sărăcie, începuse a da în vânăt şi ochii, pironiţi asupra copilului, pierduseră luciul vieţii ca şi cum i-ar fi răzuit c-o gresie.

– Mamă, mi-e frig lângă tine, tu eşti prea rece, îngână copilul dârdâind, lasă-mă să mă dau jos.

– Bine Nică, fă cum vrei, şopti Bălaşa. Câteva lacrimi umeziră ochii ei uscaţi.                                   

– Mamă, mie mi-e frig când stau în casă, adăogă copilul trăgându-şi cizmele, mai bine ar fi să mă duc cu sorcova. Soba nu s-a dezmorţit de trei zile, şi eu am merişor şi busuioc uscat, pot să-mi fac o sorcovă, dacă nu am una de târg cu flori şi cu beteală; şi poate să viu cu parale; am să-ţi cumpăr pâine caldă. Aici e frig, mamă, vreau să mă duc!

 Şi el, care înghiţea în sec de foame, nu-i venea să spună drept – deşi abia era de şase ani – căci simţea pe  mă-sa bolnavă greu, şi tot zadarnic ar fi fost s-o mai mâhnească şi el cu foamea lui.

– Du-te, răspunse Bălaşa închizând ochii. Ştiu eu ce te mână pe tine, dragul mamei, ştiu eu, numai Dumnezeu nu ştie! Să te sărut o dată înainte de-a pleca.

– De ce să mă săruţi, mamă, înainte de-a pleca?

– Ca să-ţi fie cu noroc, ca să câştigi parale, ca să te primească cu bine la casă de oameni.

Nică era la gâtul ei şi începuse a-şi îngâna vorbele cu plânsul.
– Nu zic bine, mamă? De ce nu mă asculţi? Ca un fir de trandafir, tare ca piatra, iute ca săgeata… Mai sărută-mă o dată, c-am să-ţi aduc pâine caldă de la Iane brutarul.Îl sărută. Parcă buzele i se încălziseră într-un zbucium de viaţă fără nădejde. Nică, după ce o bătu pe frunte cu mănunchiul de merişor şi de busuioc, plecă îndesându-şi căciula pe urechi.Când copilul ieşi afară din tindă, îl săgetă crivăţul, care te orbea şi-ţi îneca răsuflarea. Cercă să facă un pas din prag şi nu văzu înaintea ochilor. O pală groasă de zăpadă îl izbi peste ochi. În acea frământare cumplită, un singur gând îi licări în mintea lui de copil: Vreau să aduc pâine caldă mamei, pâine caldă de la Iane brutarul!Şi intră în zăpadă până la brâu. Să opri încremenit. Auzise ceva. Îl striga cineva? Auzise bine numele lui. Vântul să fi fost? Şi vântul era rece, şi glasul care-l chemase fusese cald. Ca şi vântul să pierduse în depărtare, deşi venise de aproape. Nică!… Nică! Iar? Şi acest glas, care ieşea ce de supt o copaie răsturnată, era slab, năbuşit, tăiat de tuse, bolborosit într-o hârâială care-l îngheţă până la măduva oaselor.
– E mama! şopti copilul clănţănind, şi se repezi la uşă.– Pe când se lupta să deschidă uşa cu mâna stângă, căci cu dreapta strângea cât putea sorcova de merişor, iacă şi Irina a mamei Arghiriţa, cu un maldăr de găteje şi de viţă uscată.– Mama, dadă Irina, cere apă, deşchide, deşchide-mi !Când intrară în casă, biata Bălaşa se dusese pe lumea ailaltă. Plapuma şi velinţele căzuseră jos. O mână-i odihnea pe piept, iar cealaltă încremenise înfiptă în aşternut. Cu ochii pe jumătate închişi, părea că-şi caută copilul la sân. Gura ei căscată, o pată ca întunericul, şi, tot ca întunericul fără fund.– Dadă Irină, vrea apă, să-i dăm apă, dadă Irina! îngână bietul copil, căutând prin odaie cana cu apă.Dada Irina, în loc să-l asculte, îl luă în braţe şi se repezi cu el pe uşă afară.Când îl duse l-alde Arghiriţa şi dădu de căldură, Nică îmbrăţişă soba, închise ochii şi zise încetinel şi dulce :– Dadă Irină, să faci şi mamei foc, că mult e bine la căldură!Apoi, băgând de seamă cum şopteau  de tainic Irina cu mama Arghiriţa, care adusese ş-o lumânărică de ceară galbenă, întrebă cu binişorul:– Da  ce să faci, dadă Irino, cu lumânarea?
– Să duc la mă-ta foc, lele, îi răspunse Irina.– Şi eu, după ce m-oi încălzi, mă duc cu sorcova, să-i aduc pâine caldă, mormăi copilul, aţipit lângă sobă, strângând necontenit în mâna dreaptă mănuchiul de merişor şi de busuioc.Dar pe când Arghiriţa vorbea ceva mai tare cu fie-sa socotind că copilul adormise, Nică deschise sperios ochii săi albaştri, înecaţi în lacrimi, sări de lângă sobă şi strigă, neputându-şi stăpâni plânsul:– Dadă Irină, nu vreau s-o daţi popii!… De ce s-o bage în groapă?… Mama e a mea, nu e a popii!… Nu vreau să-i dea ţărână în ochi… N-a făcut nimic… Dacă e săracă… când m-oi face mare o să fie bogată… O să-i cumpăr scurteică, rochie şi şorţ… Să nu mi-o daţi popii!... Nu s-a dus la biserică c-a fost bolnavă, dadă Irină… dumneata ştii cum se ducea înainte… dumneata ştii…
Abia după multe făgăduieli se linişti, se culcă de-a curmezişul patului de lângă sobă şi adormi oftând, nevoind să mănânce decât o dată cu mama.A doua zi toate i-au fost de-a surda. S-a rugat, a plâns, a ţipat, că popa n-a voit să-l asculte. Pe mă-sa au pornit-o cu picioarele înainte. Degeaba le-a zis tuturor: Lăsaţi-o barim până s-o muia curtea bisericii!, auzind că pământul de groapă e tare ca osul.
Şi toată lumea i s-a părut rea de-atunci încolo, mai ales părintele Tudor. Şi din mâna popii multă vreme n-a luat nici prescură, nici artos. Iar mama Arghiriţa, în loc de-o fată, avu o fată şi-un băiat.

                                                                                                                                   

            

                                                                                                                                   

                                                                                                                                 (1885)