14.12.12

În ajunul anului nou de Emil Gârleanu

Conul Grigori şi coana Ruxandra n-au copii. Singurul copil ce avuseseră, o fată la care ţinuseră ca la ochii din cap, murise, s-a împlinit anul. De la dânsa le rămăsese copilaşul, amintire vie pe urma odorului pierdut. Nepoţelul era un băieţel gingaş, cu ochii negri-negri şi umezi ca şi când ar fi plâns într-una, şi neobişnuit de deştept. Semăna cu mama lui cum seamănă un ochi cu altul. De multe ori, coana Ruxandra sta ceasuri întregi într-un colţ al odăii, şi de acolo îi urmărea toate mişcările: în clipitul genelor, în adusul capului, când se uita încotrova, în înseninarea uşoară, ca o adiere, a feţei, în suspinele fugare pe care, aşa din senin, această inimă plăpândă le avea, dânsa întrezărea viaţa copilului ce se odihnea acum în pământ. Când se îmbolnăveşte nepoţelul, bătrânii nu mai sunt pe lume; tânjesc, nu mănâncă, nu dorm, nu vorbesc – copilul şi iar copilul. Ce are? Ce-i lipseşte? toţi doctorii din târg, toate jucăriile din dughene, toate îs împrejurul pătişorului. Un zâmbet al lui e ca o revărsare e lumină. Pentru râsul lui, pentru ca să-i vadă guriţa deschisă ca o floare, şi-ar fi dat, bieţii şi viaţa … E în ajunul anului nou. Bătrânii au umblat două zile de-a rândul ca să cumpere jucării. Astă-seară le-au aşezat pe toate în câte un colţ, ca să nu se vadă. S-a înnoptat, şi, cu toate că au aprins lampa, perdelele nu-s lăsate; pe luciul geamului se văd, afară, lunecând fulgii mari de ninsoare. Din când în când răsună clinchetele zurgălăilor de la sănii, iar câteodată şi pocnetul scurt, al vreunui harapnic – umblă urătorii. Conul Grigori stă pe divan, lângă sobă, şi ţine nepoţelul pe genunchi, coana Ruxandra, în picioare, îi priveşte pe amândoi. Uitându-se zâmbitor, cu înţeles, la soţia dumisale, bătrânul începe a povesti: – Era odată, dragul tatii, un copilaş, un copilaş, frumos ca tine, şi cuminte … – Tot ca tine, adăugă coana Ruxandra, pe care nu o răbda inima să tacă. – Şi cuminte cum nu era altul pe faţa pământului de pe atunci – acum eşti tu, dragul tatii. De cuminţenia lui se dusese vestea peste nouă mări şi ţări; ba ajunsese vestea până la casa anului celui vechi şi bătrân, care avea să plece pe alte tărâmuri, cum pleacă cel de acum. Şi ce şi-o fi zis anul cel gârbovit de zile: Aşa bătrân cum îs eu, am să mă duc cum oi putea, cum n-oi putea, să văd aşa minune de copil. Şi-a luat bătrânul traista, toiagul de fier, şi a purces la drum. Şi-a mers, şi-a mers moşneagul, până în dimineaţa zilei când avea să-şi ia rămas bun de la pământ şi numai ce-a ajuns într-un târg. A luat ogradă de ogradă, căutând, căci nu-l vedeau decât copiii; pe ceilalţi oameni îi împiedica puterea lui să-l zărească. Cari cum îl vedeau – e el: – unii îi săreau în spate, alţii îl trăgeau de suman, alţii îi smuceau traista: Dă-mi şi mie, moşule, dă-mi şi mie. Cum îs plodurile, obraznice. Bietul moşneag începuse a se căi. Pesemne ceasul rău m-a îndemnat, gândea dânsul, să-mi las eu liniştea, şi să mă iau după o vorbă . Ajunsese pe la rohatcă , gata să iasă din târg, când, obosit, mai cu seamă că începuse şi a viscoli, se aşeză pe prispa celei din urmă case, îşi puse traista şi toiagul lângă dânsul şi-şi sprijini capul în palme. Numai iată că se deschide uşa şi, iese un copilaş, care-l priveşte cu milă şi-i zice: Vino, moşule, în casă de te odihneşte puţin. Bătrânul se sculă, intră înăuntru, şi puse într-adins traista cu jucării pe masă, în lumină, doar or străluci mai tare. Copilul parcă nici nu le văzuse; i-a aşezat moşneagului un scăunaş, lângă sobă şi i-a dat să mănânce o bucată de colac uns cu miere. Dar mama, unde ţi-e? îl întrebă. – S-a dus până în târg răspunse copilul. – Să-ţi cumpere jucării , adăugă iscoditor moşneagul. – Noi suntem săraci, mama n-are bani pentru jucării; s-a dus până la o rudă , răspunse tot aşa de cuminte copilaşul. Bătrânul a înţeles atunci că găsise copilul despre cuminţenia căruia ajunsese vestea până la el. Atunci i-a făcut cu mâna peste ochi, aşa, copilul a lipit genele şi-a adormit îndată. Şi iată ce a visat: Părea că plecase cu moşul care-l ţinea de mână, şi cum ieşeau din ogrăgioară, deodată se ridică un omăt cât casa; dar moşul suflă o dată şi ca prin farmec se deschide o cărare lungă, lungă, acoperită de iarbă verde, din care se ridica miros dulce de toporaşi; iar pe de marginea cărării tot felul de copaci: smochini cu frunzele late şi roadele zaharisite gata … – Ai văzut tu vreodată smochine zaharisite? ia arată-i, tu, Ruxandra. Boierul clipi din ochi şi coana Ruxandra aduse de pe măsuţă o cutie plină, plină. – Aşa, de acestea…Mai erau: curmali, portocali, ca şi… (coana Ruxandra le aducea pe măsură ce conul Grigori le numea: nepoţelului i se îmbujorase faţa de bucurie). Aşa, aşa, ca aceste. Şi printre frunze ce păsări nu cântau? Sticleţi, scatii, măcălendri, canari – de cei cari ai văzut la cucoana Marghioliţa – şi era un zarvăt şi o fericire în copacii ceia, măi, măi, măi! Iar pe de margini ce crezi că era? Nu zău, ce crezi? Flori? Nu. Ningea de prăpădea pământul. Şi aşa mergând, numai ce într-un loc se sfârşeşte calea verde, şi se ridică un munte de omăt. He-Hei! gândea copilul. Când acolo tocmai aici îl şi adusese. Căci unde nu începe a sufla moşneagul pe o parte şi pe ala, şi pe ce parte sufla, omătul se spulbera şi se dezvelea, una câte una, feţele unui palat mândru, cu aurării la porţi, cu grădini împrejur, cu fereşti multe şi cu scări de marmură. Şi deodată, aşa din văzduh, sare un pitic de bătrân – poate să fi avut o sută de ani şi nu era mai mare ca tine – cu o barbă lungă de mătura pe jos, îmbrăcat într-o caţaveică verde cusută cu fir, iar în mână aducea cheia palatului. Ştii tu cine era? Nu? Hm! cred şi eu; era Statu-palmă-barbă-cot. Râzi, hai de aşa nume? aista era un ghiuj glumeţ şi zurbagiu, cum e conul Năstase al nostru. Coana Ruxandra, îndată ce auzise de moşneag, se furişă până într-un colţ, luă un moşneag ce semăna aidoma cu Statu-palmă şi puse jucăria pe scaun. Când copilaşul îl văzu, sări de bucurie, apucă pe conul Grigori de gât şi-l sărută. – Dar pe mine? întrebă coana Ruxandra. Şi după ce o sărută şi pe dânsa, conul Grigori urmă: –…Anul cel bătrân şi gârbovit luă cheia din mâna piticului, deschise porţile aurite şi intrară în palat. Ce n-a văzut copilul? Toate bogăţiile pământului acolo erau. Moşul îi spuse: Iată palatul acesta cu tot ce ai văzut în el – e al tău. Dar copilul se mâhni şi spuse bătrânului că n-avea ce face el cu aşa palat mare, cu atâtea bogăţii nenumărate, şi că mai bine i-ar fi părut dacă palatul ar fi fost atât de mic, să-l poată aşeza în căsuţa lui, să i-l poată vedea şi mama. Moşneagului i-au plăcut mult vorbele acestea, au ieşit dinăuntru, a făcut un semn şi palatul s-a strâns mititel ca o cutie strălucitoare. Apoi i l-a dat copilului. Uite, ia-l să-l duci acasă, şi să ştii, puiule, îi zise sărutându-l pe frunte, să nu doreşti bogăţii mari şi strălucitoare, ci atâta cât poţi tu stăpâni. Apoi se făcu nevăzut. Copilul se trezi obosit în pătişorul lui: căci deşi i se păruse lui că dormise, el făcuse într-adevăr drumul ce ţi-am spus, şi mare i-a fost mirarea când pe măsuţa de lângă pat, găsi palatul cel mic, luminat, cu porţile aurite, cu scările de marmură, şi cu ferestre multe. Uite ca cel de dincolo. Conul Grigori se întoarse spre cealaltă odaie, în care coana Ruxandra se strecurase mai dinainte, şi unde, în mijlocul mesei, strălucea, ca o bucată de argint, un palat cu ferestrele luminate, cu grădini încărcate cu flori, în mijlocul cărora, apa unui havuz juca strălucind ca un colb de pietre scumpe. Nepoţelul se repezi într-acolo şi se opri, cu ochii strălucitori, în faţa minunatei jucării. – Vezi, îi zise conul Grigori, uite, dacă ai fost cuminte, şi ţie ţi-a trimes anul cel bătrân un palat frumos ca şi acela. Nepoţelul stătu puţin pe gânduri, se întoarse, se uită drept în ochii bătrânului şi răspunse: – Nu, mie nu mi l-a trimis anul cel bătrân. – Ba el, puiul mamei, adăugă zâmbind, coana Ruxandra. – Nu, mie mi l-a trimes mămiţa, eu pe dânsa am visat-o răspunse din nou copilul. Conul Grigori rămase mut, în ochi îi răsări deodată două lacrimi mari, şi-şi lăsă capul în mâini. Coana Ruxandra izbucni în plâns, şi se aruncă de luă copilaşul în braţe: – Da, puiule dragă, mămiţa ta ţi l-a trimes, mămiţica ta!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu