De azi şi de demult de Barbu Ştefănescu-Delavrancea

   În ziua de Crăciun treceam prin Grădina Icoanei.

Tăcere şi cărări albe cotite pe după copaci fumurii. În spatele meu cineva îşi suflă zgomotos nasul. Un stol de vrăbii, speriat, se împrăştie în toate părţile. Era omul de chef, ca la o zi mare. Un bătrân, cu nasul roşu adus în barba lui albă. Vorbea singur. M-am dat la o parte. S-a dus bombănind: Ei, viaţă grea, ani grei… Un glas blând. Simţii că e om bun.

În faţa mea, lunga faţadă, albă şi pitorească, a Şcolii Centrale. La fereastra din mijloc, o fetiţă în rochie fumurie, cu capul rezemat de geam, privea. În nişte ziduri mari, un cap mic şi frumos… Şi o batistă îi trecu pe la ochi. Încă o fiinţă fără copilărie. Cine ştie de unde-a fi! În orăşelul ei, veselie… copiii fericiţi… ea, închisă, singură şi tristă.
Plecai, cu ochii în jos, mânând înainte acel tablou simplu şi simpatic. E de mirare câtă energie se pierde în căutarea subiectelor. Mai ales cu pictorii nu mă împac. Frumosul, naivul şi simpaticul, pretutindeni. Oriunde îţi întorci ochii, umbră, lumină, formă, vibrând de farmec şi de simpatie. Pe Grigorescu toate l-au emoţionat. Iacă un poet. Din pânzele lui, de o elocvenţă uimitoare, poţi să-i reconstitui întreaga viaţă, notând precis ce a simţit pe toate cărările şi prin toate orăşelele pe unde s-a oprit câteva zile, câteva ore. Între acest tablou şi maestru, o apropiere aşa de mare, că începu să mi se pară nu cum îl văzusem, ci cum  l-ar fi prins el în cadru, uşurel, poetic, într-o lumină limpede şi tremurătoare. „O fi sughiţând“. Un vechi gând care tresări din impresiile şi credinţele copilăriei.
Cum ar fi mai frumos? Cu batista la ochi, sau privirea neclintită asupra unei lumi depărtate şi fericite? Şi jos cuvintele: „În ziua de Crăciun“.

Pe strada Polonă, nimeni. Pomi încărcaţi de zăpadă. În apropierea unor case mari, o ţigăncuşă ghemuită într-un palton vechi, cu buzunarele scoase afară. Crezui că e bolnavă. Trecui drumul. Mânca un codru de pâine albă şi întindea, cu poftă, de nişte costiţe de porc. În faţa ei un câine ras şi curat. Un danez şoriciu. O privea. Cu ochii după friptură.Frumoasa lui zgardă dovedea că e un…  bogătaş… Şi ce lacom!…Fulgii de zăpadă cad liniştiţi. Câinele se uită, îi scânteiază ochii. Are aerul de-a zice: „Bre! Ce lucruri bune mănânci tu!“

– Nu ţi-e frig? o întrebai eu.

– Ţu…

– Nu ţi-e frică de câine?

– Ţu…

– Dacă ţi-o lua friptura?

– Poi, slujnica lui mi-a dat-o.

– Ce-o fi vrând el?

– Carne. Oase, nu vrea oase, că i-am dat oase.

Fetiţa, murdară, ghemuită, mestecând repede. Câinele, gras, mândru, stând pe picioarele de dindărăt. Un bogat care râvnea la un sărac.

– Fetiţo, vrei un franc?

– Un franc?

„Ce ochi mari şi frumoşi!“

– Hî-hî…

Nu-i venea să creadă. Şi binişor, cu o mişcare furişă, îl luă, îl puse în podul palmei întorcându-l şi pe-o parte, şi pe alta. În mâna ei neagră, moneda, ca o lumină albă.

Abia făcui câţiva paşi şi auzii:

– Na, na şi ţie!

Îmi întorsei capul. Aruncase câinelui o bucăţică de carne. Fetiţa deschise pumnul, privi din nou la franc, începu să râdă, se sculă şi o rupse la fugă dând chiote. Câinele se uită lung după mine şi începu să urle. Ce curios! Era aşa de limpede ce spunea el: Tu mi-ai gonit-o… de ce mi-ai gonit-o?…

La sărbătorile mari simţim nevoia de-a şti lumea inocentă şi pură încă. Închipuiţi-vă un copil înfometat şi tremurând în ziua de Crăciun… E ceva mai dureros?

Nu e de loc fantezie. Mi-aduc foarte bine aminte de acum 27 de ani. Poate timpul, ca o perspectivă a impresiilor noastre, să ne poetizeze copilăria, dar nu o schimbă  în adevăratul ei fond. Durerile şi fericirile rămân dureri şi fericiri, oricât s-ar afunda în timp ca într-o ceaţă din ce în ce mai deasă şi mai depărtată.

Sărbătorile Crăciunului sunt cele mai mari pentru copii. Moş Ajunul, colindele, steaua, pluguşorul, vicleimul, sorcova… care din noi, cei din mulţimea de jos, nu păstrăm neşterse emoţii de traista Moş Ajunului şi de ramura cu trandafiri de hârtie?

Cârdurile de Moş Ajun se rânduiau de mai înainte.

Cea mai bună faţă de pernă era a mea. O traistă cât mine de mare, în care mă împiedicam o noapte întreagă, tremurând, suflând necontenit în mâinile îngheţate. Ce fericire într-o suferinţă reală!

Surorile împleteau zorit la ciorapi, la târlici şi mănuşi. Toate trebuia să fie gata. Ele simţeau un fel de mândrie ca fratele lor să se ducă departe, departe, cu cârdurile, şi a doua zi să le spună tocmai pe unde a colindat.

Parcă mă văz în acel an în care n-am avut  noroc.

M-am culcat devreme ca să mă scol la miezul nopţii. Am închis ochii, dar n-am adormit. Ce emoţiune! Aveam cizme noi. Nu le pusesem până atunci. Traista în cui, băţul după uşă, căciula la căpătâi. Şi căciula era nouă. Îmi ticăia inima, aşteptând pe Bănică cu tovarăşii.Am răbdat cât am răbdat în plapumă, dar n-am mai putut. Mulţi poate nu veţi fi ştiind ce va să zică Moş Ajun la 8 ani, ba încă şi cu cizme noi…
– Mă îmbrac, mamă… vine Bănică!
El era şeful. Voinic, îndrăzneţ şi de 14 ani. Eu, cel mai mic din ceata de şapte inşi.

Mama, somnoroasă, îmi răspunse necăjită:

– Dormi aici, mai e pân’ la miezul nopţii.

– Mamă, vine Bănică!

În sfârşit, să mă îmbrace. Aprinse lumânarea.Pe geamuri, frunze albe şi groase. Afară, ger. Trăsei repede pantalonii. Intrai într-un spenţer de lână albastră, apoi într-o scurteică îmblănită cu oaie. Mă încinse cu o basma roşie. Cizmele! Cizmele nu intrau. Cu picioarele în sus, şi trage, şi trage, şi luptă, până când mama rămase c-o ureche în mână. Plângi eu, râzi mama. Până n-a  cusut urechea cizmei, n-am încetat din urlat. Mi-am scos târlicii şi abia mi-au încăput cizmele. Nu e semn bun. Ca şi-acum mi-aduc aminte de acest gând.

– Să nu te muşte vreun câine, păcatele mele!…

Vezi? Nu era semn bun.

Am tras căciula pe urechi. Am înhăţat băţul şi, până să vie Bănică, am strigat de vreo douăzeci de ori: „Bună dimineaţa la Moş Ajun!“

Tata se prefăcea că nu ştie cine strigă.

– Ia să le aruncăm pisica în braţe… Oameni mari şi la Moş Ajun…

Şi strigam mereu, îngroşând glasul, cu ochii la cizme. Mă strângeau, dar… nu făcea nimic.

Haiti! Bătuse în geam!

– Bănică?

– Bănică.

Şi zbughi pe uşă-afară!

Zăpada prinsese, din polei, o coajă tare şi alunecoasă. Ceaţă, ceaţă, de abia zăreai la doi paşi.

Bănică făcu planul. S-o luăm pe la Crucea de Piatră. Numai la întoarcere să strigăm prin părţile noastre. Pe la Crucea de Piatră, mere, nuci şi covrigi, pe la noi mai mult colaci.

Bănică, în frunte. Noi, grămadă, după el, ca să nu-l pierdem în ceaţă. Grăbiţi, sperioşi şi alunecuş. Cădeam pe-un capăt. Şeful râdea.

– Unul la rând… doi la rând… trei…

Şi iar: „unul la rând…“

– Unde suntem, nea Bănică?

Şi când îi ziceam nea Bănică, îi ziceam cu dragoste şi cu  respect.

– Dracu’ să ştie… nu văz nimic.
– Unde suntem, nea Bănică?     
– Om fi printre vii…
Şi suflam greu de tot.
– Ai ostenit, mă… cutare?
– Aş, nu-u-u-u!
– Zău că nu ştiu… nu văz nimic…
– Om fi la gropi…
– La gropi?… nu văz nimic… staţi… băgaţi de seamă…
Un ţipăt desperat şi scurt… Mă duceam în jos, în jos, adânc, parcă se scufundase pământul sub mine.

–  Ce e, mă? strigă Bănică speriat. Unde eşti, mă?… Gropile!… Radule!

Doi, mai mici, începură să ţipe.

Eu nu mă oprisem decât în fundul gropilor. Nu mă durea nimic, dar de frică începusem a clănţăni şi nu izbuteam să dau chiot.

– Radule! Radule! strigă Bănică.
Ceilalţi doi plângeau.
– Tăceţi, mă!                                                                  
Şi le trase o înjurătură.
– Radule!…
În sfârşit, îi răspunsei.
– Ce e, nea Bănică?
– În gropi, mă?
– Da, nea Bănică…

– Cum dracu făcuşi, mă?

– Nu ştiu, nea Bănică.
– Eşti viu, mă?
Ceilalţi doi începură iar să plângă.
– Mai trăieşti, mă?
– Cine?
– Tu, mă!
– Trăiesc… n-am nimic… ca pe-o sanie…
Eu, în fundul gropilor de nisip, mă luptam să sui, şi cum suiam doi paşi, jiit… şi alunecam în fund. Coaja zăpezii, groasă şi lustruită. Alunecam ca pe gheaţă.
– Ei, nu te sui, mă?
– Nu pot, nea Bănică, alunec.
– Apoi, ce să facem?
– Eu ştiu?…
Şi începui să plâng.
– Nu plânge, mă!
– Nu plâng.
– Costache, porunci Bănică, pun-te pe vine şi dă-ţi drumul.    
Costache, de 12 ani şi băiat  inimos.
Jiiiit… şi odată mă pomenii cu Costache. Îmi veni inima la loc. Mă luă de mână. Apucarăm în sus; după câţiva paşi, jiit, amândoi odată… şi iar, şi iar, dar degeaba! Ni se umflaseră buricele deştelor.
– Măi, ce faceţi, măi? strigă Bănică.
– Nu se poate, nea Bănică, răspunse Costache.
– Apoi, ce e de făcut?
– Eu ştiu?…
Cei doi începură să ţipe.
– Nu ne lăsa nea Bănică, ia-ne şi pe noi…
– Păi vă daţi voi drumu-n gropi, mă?
– Da, nea Bănică, da…
Să nu vă miraţi. Când suntem mici, facem minuni de eroism din cauza fricii.
Tăcere. Noi doi ascultam din fundul gropilor. Eram ca într-o ocnă, nu vedeam nimic. Bănică, din când în când:  „Aşa… stai… tu aici… Dumitru după Ion…“
– Ce faci, nea Bănică? strigă Costache.
– La şir, mă… şi cu în cap… venim şi noi… ţineţi-vă bine… haiti…
Jiiiiiit… şi buf, unul peste altul rostogol la picioarele noastre.
În depărtare s-auzea încetinel, ca prin vis: Bună diminea… la… o… ş… a… juuuuu…
Gropile erau adânci, adânci de tot. Noi abia zăream la doi paşi. Ei, ce e de făcut? Bănică luă pe Costache. Să dibuie ei, încet-încet, până or da de urma căruţelor, că numai p-acolo puteam să scăpăm. Nu mai mi-era frică. Toată grija de cizme, să nu le fi zgâriat. Le pipăiam eu, dar nu vedeam nimic.
Nouă celor mai mici ne zise:
– Voi să mergeţi grămadă, mă, mai în urmă, mai departe, mă, să nu se surpe vreun mal, şi când oi zice eu:  „Aici, băieţi!“ voi să răspundeţi: „Aici, aici, nea Bănică! “
Să  nu se  surpe vreun mal? Ne îngheţară inimile. Eu mă gândeam la mama…  ce-o  să  facă tata fără mine!… Îmi venea să plâng… ba şi începusem…
– Cine plânge, mă?
– Ni-i-meni… mi-am suflat nasul.
Şi încet-încet, vârâţi unii într-alţii, intrarăm în întunericul adânc. Nu zăream nici pe Costache, nici pe Bănică.
În depărtare s-auzeau cete strigând, şi strigătul lor  se-apropia, se depărta; alteori numai ca un vuiet de vânt.
– Aici, băieţi?
Tresărirăm.
– Aici, aici, nea Bănică!
– Staţi, mă… am dat de urma căruţelor.
Ne oprirăm. Nea Bănică, ca o umbră, se apropie de noi şi ne puse pe drum. Şi, încet-încet, ieşirăm din gropi.
Cât om fi stat acolo nu ştiu, dar parcă întunericul bătea în fumuriu.
– Când s-a revărsa de ziuă, ne zise nea Bănică, am să vă duc la boieru’ cu fete multe şi cu salep, mă.
– Ce, ne dă salep?
– Daaaa…
Ce bun băiat, nea Bănică! Ce ne-am fi făcut noi fără el?
Tremuram… Salep care frige într-o odaie caldă…
– De ce ne dă salep, nea Bănică?
– Vezi că boier Matei, mă, are opt fete şi a avut şi un băiat, mă. Băiatul a murit, şi de-atunci a rămas el că deschide uşa la toţi băieţii, la Moş Ajun, la colind, cu steaua şi cu sorcova.
Ne umpluserăm ca la jumătate traistele cu mere, cu covrigi şi cu nuci, ba aveam şi câte două pere. Ce mândru eram… să duc şi pere surorilor!

Începuse a se lumina de ziuă.

– Mă – zise nea Bănică, oprindu-se în dreptul unor case boiereşti – am ajuns. Suflaţi-vă nasul. Să sărutaţi mâna boierului.
Şapte nasuri deodată, şapte mâneci pe la nas, apoi cu toţii ne-am dres glasul şi am intrat într-o curte mare. Deasupra pivniţei, un ceardac cu geamlâcul luminat. Prin perdelele lăsate se zăreau cei dinăuntru ca nişte umbre.

După  ce-am strigat, cât am putut  de tare şi de lung:  „Bună dimineaţa la Moş Ajun!“ , Bănică ţinu discursul următor:
– Să trăiţi, coane Matei, şi cu dimoazelile d-tale! La mulţi ani cu noroc şi sănătate cu dimoazele cu tot! Noi, coane Matei!
– Voi, băieţi?
– Noi, coane Matei.
– Ne cunoaşte, nea Bănică?
– Aş, nu, mă, de unde?! Dar aşa e obiceiul casei.
Băturăm picioarele în prag, întâi Bănică, apoi toţi după dânsul, şi suirăm scara cu căciulile în mâini.
În fundul ceardacului, un pat lat. Conu’ Matei, într-un halat năutiu cu flori roşii, sta greceşte. Pe cap, o căciuliţă de plisă cu fireturi. Negricios la faţă, ras, numai cu o dungă de bărbuţă albă, de la urechi în jos, încheindu-se la beregată. Şi nişte ochi mari, negri şi buni, cu toate că deasupra lor avea două smocuri de sprâncene scurte şi dese. În picioare, lângă ei, trei fetiţe… ah! ce frumoasă era cea mai mică!
Conu’ Matei ne întinse mâna, cu degetele frânte în jos. Noi o sărutarăm, pe rând, cu sfială şi cuminte. Boieru’ începu:
– Şedeţi, băieţi… (Noi, în picioare, nu ne mişcam.) Aveam şi eu un băiat… (în ochii lui două lacrămi) ar fi fost acum ca tine… (şi arată pe nea Bănică) n-a vrut Dumnezeu… (Eu încremenisem cu ochii la cea mai mică.) După el s-a dus şi mă-sa…semăna cu el, dar ochii ei erau albaştri… Vă e frig?… (Şi pantalonaşii ei, cu o palmă mai lungi decât rochiţa… cu cerculeţe şi cu flori cusute în gherghef.) Dar am să vă dau câte două ceşti de salep… (Salep? cum o fi chemând-o?… ca mine de mare… cu părul pe spate… se uită la mine… plec ochii în jos… ce urât trebuie să fiu!) Linico tată, zi Ancuţei de salep… (Linica o cheamă… se învârteşte repede… rochiţa i s-a umflat… părul îi saltă pe umeri… s-a dus!)
Fiecare cu ceaşca de salep.
Nea Bănică suflă, ţuguiind buzele; înghite, înghite în sec; nu poate încă sorbi; frige. Ceilalţi suflă, suflă şi ei. Eu simţ aburi calzi pe la nas; suflu şi eu, dar nu văz, unde… Linica se uită la noi… Celelalte, mai măricele şoptesc şi râd încet. Au băut toţi câte o ceaşcă, eu suflu mereu, uitându-mă, gândindu-mă.
– Băieţaş… nu bei? zise boierul.
Odată mă roşii ca focul şi, dintr-o sorbitură, înghiţii tot salepul.
Ne-a mai dat încă câte unul. L-am băut cu noduri, că n-am mai îndrăznit să-mi ridic ochii din ceaşcă. Linica se dusese.
Ne-a dat câte trei mere şi un covrig. Am sărutat mâna lui conu’ Matei şi am plecat. Am colindat încă vreo două ceasuri, dar eu nu mai strigam şi n-am mai scos nici o vorbă. Mă gândeam. Ah! da… trădam… trădasem. Dacă ar şti Nicuţa popii! Ce rău e omul! Şi cum nu bănuiesc cei mari, ce lume de emoţiuni şi de imagini se agită în capetele celor mici!
Spuneam încet soră-mi că Linica era aşa, era pe dincolo, iar tata,  auzindu-mă, căci eu nu-l simţisem când intrase în casă, mi-a zis surâzând:
– Măăă! hoţule!
Am tresărit. Am tăcut. Dar multă vreme n-am uitat pe Linica.

Unde-o fi ea?
Nu vi se pare că unele întrebări tresar în noi, peste zecimi de ani, cu o melancolie delicioasă?
Pentru mine a fost un an trist, de care mi-aduc aminte cu un sentiment vag de căinţă… prima mea trădare!
Un singur gând expiator… să câştig bani mulţi, cu sorcova, şi să dau Nicuţii, în fiece dimineaţă, câte o plăcintă cu carne de la Kir Gligore, simigiul care trecea, strigând, pe nas şi ascuţit: „Plaţinta, platinzora!“
De câte şapte ori pe zi, până la ajunul Anului nou, am zis mamei:
– Mamă… sorcovă cu beteală!
În ajun:
– Mamă!…
– Bine, bine… cu beteală…
Pe înserate, mama intră cu două sorcove. Una cu patru trandafiri de hârtie subţirică şi cu câteva de beteală, alta, mai proastă, cu trandafiri roşii pe-o faţă şi albi pe cealaltă. A bună pentru mine şi a proastă pentru Ionică, un biet copil fără tată, cu un an mai mic ca mine, cu care umblam eu la sorcovăială.
A doua zi, cizmele în picioare (nu mă mai uitam la ele, se cam învechiseră), căciula în cap şi cu Ionică prin mahala.
Ionică, fericit, nu-şi mai lua ochii de la sorcova lui.
Lapoviţă; noroi; ploua şi ningea; ne scufundam în noroi şi abia ne scoteam picioarele, pocnind, ca şi cum am fi spart burdufuri de hârtie.
Un câine se repede; eu fug; Ionică rămâne în noroi; ţipă; se apără desperat cu sorcova; un ţipăt şi mai tare… l-a muşcat… din sorcovă n-a mai rămas decât băţul. A scăpat. Îl iau de mână. El plânge arătând la picior şi nu vede că trandafirii i-au picat în mocirlă. Intrăm la noi acasă. Mama îl întreabă:

– De un’ te-a muşcat? 

Ionică vede băţul sorcovei fără trandafiri.
– De sorcovă! răcni el.
Era mai mult învineţit decât muşcat. Mama îmi făcu cu ochiul şi desprinse doi trandafiri de la mine şi îi legă de beţişorul lui. Mie îmi venea să plâng… dar mi-era şi milă de bietul Ionică.
El tăcu. Se uită la trandafiri…
– Nu mă mai doare…
Parcă pe mine mă durea… Şi pe mine mă muşcase cineva de sorcovă. Înghiţii de vreo câteva ori şi plecarăm.
An fără noroc.
Ca să nu ne mai apropiem de curtea cu câinele, trebuia să sărim un şanţ, ci apă. Un fior. De n-ar cădea Ionică! El sări şi se clătină pe celălalt mal. Eu, grăbit, ţuşti dincolo într-un picior… alunec şi bâldâbâc în şanţ. Trandafirii mei se umplură de mocirlă.
Mi se înecase sorcova. Lacrămile cădeau, picături mari. De pe mine se curgea apă murdară şi groasă.
Ionică îmi întinse sorcova lui.
Eu îi întorsei spatele şi plecai spre casă suspinând. Acasă începui să plâng, nu glumă. Mi se păru că mama abia se ţinu de râs. Mă primeni. Mă apucase frigul. Adormii lângă sobă.
Cam pe la toacă intră pe uşă Ionică, cu un pumn de gologani. Îl trimisese mă-sa să-mi dea şi mie. Ştiu că mama mi-a şoptit în ureche: „E sărac… îţi dau eu ţie…“ Şi l-a trimes îndărăt acasă.

De unde-a avut, de unde n-a avut, mi-a dat mama o sfănţoaică şi mi s-a întors inima la loc. O săptămână de zile i-am tot dat Nicuţei câte-o plăcintă cu carne. Şi ea, împărţind plăcinta în două, îmi da şi mie jumătate, întrebându-mă:

– De la sorcovă?

– Da… şi mă uitam în jos.

Dar, vezi dumneata, eu eram ameţit: mi se părea că Linichii îi duceam plăcintele.

……………………………………………………………...

Ce de drame, mici şi emoţionante, nu-mi aminti acel chip melancolic din fereastra Şcolii Centrale şi ţigăncuşa care mânca cu poftă, nevrând să ştie că sub ea era zăpadă şi că de sus cădea zăpadă!

Şi, tot gândindu-mă, m-am pomenit la Şosea, fără să ştiu pe unde am trecut şi când am ajuns.
Vă rog să mă credeţi că nu este un sentimentalism afectat, ci o rugăciune profundă care, în fiecare an, porneşte din viaţa mea de odinioară: Doamne, dă, Doamne, copiilor săraci cizme, scurteici, căciuli de Moş Ajun şi nu lăsa, Doamne, pe nici unul fără sorcovă de Anul nou…
Domnule Grigorescu, dacă ai fi văzut dumneata acel tablou, ce pagină splendidă ai fi creat.

                                                                  (1894)