Prin grădina asta e drumul lui conu’ Mişu, care şade
alături când e să iasă în oraş.
Cum trece într-o zi din primăvara trecută, s-a oprit să
asculte o privighetoare, care cânta de răsuna grădina; şi fiindcă tufişul în
care cânta era chiar alături, s-a aplecat să încerce: n-o putea-o zări? Când,
ce să vază? Jos, în tufiş, un băieţaş. Cu degetul arătător de la mâna dreaptă
peste buzele ţuguiate, îi făcea semn să tacă, iar cu cel de la mâna stângă, îi
arăta privighetoarea. Aplecându-se mai mult, o văzu …
Şi a stat aşa multă vreme,
neputându-se sătura de a o privi
şi neştiind ce să privească mai cu drag; pasărea mică şi neînsemnată care
scotea sunete atât de puternice şi de măiestre, din guşuliţa ei care se vedea
săltând, ori fericirea fără seamăn care zâmbea
pe toată faţa copilului?
Îl mai văzuse el de câteva ori p-aici prin grădină jucându-se
cu alţi copii de seama lui, dar niciodată nu-l privise cu luare-aminte. Acolo,
un broscoi de băieţaş slăbuţ, cu părul cânepiu, încurcat ca un caier, şi cu
pantalonii în vine, cârpiţi în zece locuri. Acum pentru întâia oară vede ce
ochi negri, catifelaţi şi dulci avea.
La o mişcare nedibace pasărea zbură şi lui conu’ Mişu îi
păru grozav de rău, crezând că s-o mâhni copilul; dar acesta ieşi din tufiş şi
privindu-l drept, cu seriozitatea adorabil de hazlie a copiilor:
– Nu faţe nimic. Vine îndărăt. Asta e a mea. A fost şi
poimâine.
– Ce spui, mă? A fost şi poimâine?
– Da, a văzut-o şi Lenuţa.
– Care Lenuţa?
– Lenuţa, sora mea …
Şi clătinând din cap:
– Dar lui Vasilică nu i-o arăt.
– Care Vasilică?
– Vasilică a lu’ nenea Dumitru de la zudecătorie.
– Şi de ce nu i-o arăţi şi lui?
– Că fiincă dă cu pietre.
– Bravo! să nu i-o arăţi.
– Ţţ!
– Dar pe tine cum te cheamă?
– Nicuşor a lui Ioniţă, odăiaşu’ de la casierie şi sunt de
sase ani.
– Ce vorbeşti, domnule!!? Păi bine, tu poate că vrei şi doi
bani, să-ţi cumperi covrigi.
Nicuşor răspunde cu umărul drept,
săltându-l în sus. Şi conu’ Mişu, râzând cu mulţumire, scoate şi-i întinde doi
bani. Copilul luându-i zic: săru-mâna şi pleacă grăbit, ţinându-se cu o mână de
brăcinarii pantalonilor prea largi, dar după câţiva paşi se întoarce să-l
întrebe serios dacă la spiţerie se vinde ouă de furnică.
– Ce să faci, mă, cu ouă de
furnică?
– Mi-a spus mămica mea asa: că
le plaţe la privighetori şi vreau să pui pe zos la a mea …
Are şi conu’ Mişu trei
îngeraşi de copii de la care aude în fiecare zi fel de fel de nostimade
copilăreşti, dar asta i s-a părut atât de drăgălaşă, încât a luat pe băieţaşul
odăiaşului în braţe şi l-a sărutat, pe amândoi obrajii; pe urmă, ruşinat de
înduioşarea lui l-a lăsat şi l-a
scuipat:
– Ptiu! Marş d-aici, potaie
mică!…
Din ziua aia datează prietenia lui conu’ Mişu cu Nicuşor; e! Dar
negreşit prietenia care poate să mijlocească între un boier mare şi copilul
unui odăiaş. Din vreme în vreme, când îl vede prin grădină, îl strigă: pst! mă
hoţule, vino-ncoa! şi-i dă câte un ban cum dă şi Lenuţii pe care o vede în
fiecare zi, venind din târg încărcată cu o dublă de pâine şi cu un clondir, pe
care de-abia le duce. Cunoaşte acum şi pe părinţii lui Nicuşor; tatăl, unu
gros, negru, păros, cu o mutră aspră, în care numai roşeaţa vârfului nasului
pune o pată mai veselă; mama, slabă, ofilită, prăfurie şi totuşi plăcută pentru
blândeţea ochilor … Negreşit, Nicuşor nu e primit în curtea lui conu’ Mişu să
se joace cu copii lui şi cu musafirii lor, dar se uită şi el din grădina
prefecturii pe crăpăturile ulucilor; şi tot încercând crăpăturile a dat peste
câteva prin care se poate vedea tot raiul din curţile boierului. Aşa,
printr-una se văd rondurile de flori frumoase şi locul unde joacă copiii
crocket; printr-alta se vede terasa
îmbrăcată în flori albastre, unde mănâncă boierii vara; prin a treia, căprioara
cu ţarcul ei; iar prin a de la capul din fund al ulucilor, grădina de poame,
curtea păsărilor şi doi câini mari legaţi în lanţuri pe sârmă…
*
Frumos Crăciun, o să fie! A nins două zile din crivăţ şi acum în
ajun s-a schimbat vântul; suflă austrul subţiind norii printre care încep să se
ivească stelele şi aducând cu el un ger de te taie.
La curtea caselor lui conu’
Mişu e zarvă mare. Pe porţile deschise larg nu mai contenesc săniile încărcate
cu musafiri. E pom de Crăciun la care sunt poftiţi copiii tuturor prietenilor.
În mijlocul salonului încăpător, care ţine de la intrare până la terasa din
fund e aşezat bradul împodobit de-ţi ia ochii. Cucoanele se învârtesc de acolo
până acolo rânduind lucrurile la locul lor. Copiii nerăbdători aşteaptă în odaia din dreapta semnalul
când vor putea intra. Să aştepte, că nu e încă gata. Mai sunt de aşezat
jucăriile pe mescioara din jurul bradului şi de pus la fiecare teanc de jucării
câte o carte de vizită cu numele copilului căruia i se cuvine; şi nici conu’
Mişu n-a sosit încă de la club cu bărbaţii, ca să se bucure de bucuria
copiilor.
În vremea asta, alături, la
casierie, e un sufleţel stingher, care se zbate şi se frământă… Mama e dusă la
cucoana casierului să ajute la gătit şi la scuturat – şi a luat şi pe Lenuţa cu
ea; tatăl e dus la cârciumă… iar el stă singur în gangul casieriei muncit de
gânduri… a văzut azi-dimineaţă pe un om
din curtea boierească, ducând la spinare un brad mare, mare… pe urmă băieţi de
la cofetărie cu tăvi şi alt băiat de la librărie încărca cu fele de fel de
cutii… Şi el ştie ce înseamnă asta. Anul trecut, când l-a durut în gât, l-a dus
mă-sa la spiţărie şi atunci prin uşa întredeschisă a zărit o clipă în odaia de
alături, cu ochii lui împăienjeniţi de friguri, un brad frumos îmbrăcat în… dar
a închis spiţerul uşa… şi era ziuă, lumânările nu erau aprinse şi mămica i-a
spus aşa: că seara e mai frumos când se aprind lumânările… Toţi copii ăştia
care trec în sănii, acolo se duc să văz pomul de Crăciun… pomul de Crăciun!!…
Şi nici prin crăpăturile ulucilor nu poate să se uite, că e zăpadă până la gât…
E! dar dacă ar vrea conu’ Mişu… Ţe, conu’ Mişu nu e om bun? Ba e bun. Nu-i dă lui
întotdeauna câte un ban? Adineauri a trecut în târg şi nu s-a întors încă
acasă… Dacă i-ar ieşi înainte şi l-ar ruga
să-i arate şi lui pomul de Crăciun, numai niţel, niţel de tot.
Cât e de mică inimioara lui,
s-a despărţit acum în două. Jumătate îl îmbrânceşte înainte: „încearcă, conu’
Mişu e om bun; poate te duce să vezi pomul… pomul!!“ iar cealaltă îl trage înapoi: „fugi d-acolo,
nu se poate… nu se poate“…
Se aud sănii venind dinspre
târg… Uite-le, cotesc la colţ în bătaia lămpi electrice de la răspântie.
Nicuşor recunoaşte pe conu’ Mişu şi-l aude râzând cu poftă. Repede o ia la fugă
să-i iasă înainte. Cine ştie? poate chiar fără să-i spuie nimic văzându-l, o să
i-l arate, că e om bun. A ajuns! Aici e altă cotitură. Hei! la o parte! strigă birjarul degeaba; iar
conu’ Mişu, ieşind pe jumătate din sanie şi văzând copilul în drum:
– În drum, hai? Drace împeliţat! Să te calce sania. Marş acasă!
Şi săniile trec… E noapte… nu se pot
vedea lacrimile care au năpădit în ochişorii negri, catifelaţi, dulci ca o
mângâiere…
I-a zis aşa: „marş acasă!“ dar
ce să facă acasă? nu e nimeni acasă, nimeni… Şi coşul de la sobă ţiuie… „Şi-i e urât… Şi cum stă în drum, parcă-i şopteşte
cineva la ureche: „Ştii ce? poate că se vede de la poartă prin ferestre“. O ia
la fugă înspre curtea boierească. Se dă la o pateu lângă uluci ca să treacă
săniile care ies; apoi, când au trecut,
face doi paşi în curte şi se uită cu încordare… Ies valuri de lumină pe
ferestre, dar pomul nu se vede… Şi mai
face doi paşi, strângându-şi la piept paltonul lung şi larg, făcut dintr-o
scurteică veche a mă-si, în care parcă e un pui de lăutar… Ferestrele sunt prea sus… degeaba… A! ştie el un loc de unde ar
putea vedea, d-acolo de pe prispa unde mănâncă boierii vara! Acolo a văzut el
prin crăpăturile ulucilor, sunt ferestrele jos. Da, dar câinii!!! Gândul acesta
îl face să se retragă repede din curte… Ce bine ar vedea el de-acolo pomul de
Crăciun!!! Stă… şi-şi face în gând socoteli de om mare. Nu se poate să fie
câinii dezlegaţi acum când vine lume… Asta nu se poate! ce, să muşte pe lume?
Face câţiva paşi în curte trăgând cu urechea şi neputându-şi dezlipi ochii de
la lumina ferestrelor… Ocoleşte în vârful picioarelor casa… mai sunt câţiva
paşi… A ajuns!… na! perdelele lăsate… ba
nu, una e ridicată! Păşeşte
binişor… binişor… Aaaa!!! ce frumos! ce frumos!
Poate de-acum să sufle austrul
vânt tăios de rece, că în tot trupul copilului s-a revărsat căldura unei
fericiri nemăsurate. Tot sufletul i
s-a urcat în ochii care privesc cu nesaţiu… Cum sclipeşte beteala! Uite şi lumânările aprinse! Şi
ce de jucării! Trâmbiţe, tobe, păpuşi! Uite şi nişte iepuraşi albi, mici şi
drăguţi…
Înăuntru se deschide de părete
uşa odăii din dreapta prin care năvăleşte o droaie de copii, băieţaşi, fetiţe
şi noduleţe mici, pe care parcă-i dă jos fundele. Sunt câteva clipe de extaz
general vrednic de admirat: copiii de o parte rămaşi ţaglă cu ochii pironiţi la
pom, părinţii de ala, cu ochii umezi de fericirea bucuriei lor. Acum madamele aşează copiii în semicerc. Trebuie să cânte: „O!
Tannenbaum! O Tannenbaum!“ Se face o
tăcere desăvârşită. Cucoana Zoe, gazda, deschide pianul şi se aşează să-i
acompanieze… dar în clipa în care-şi ridică mâna ca să înceapă, dinspre terasă
se aude lătratul gros al unui câine şi ţipătul unui copil, ţipăt de groază, lung, sfâşietor, care
spintecă tăcerea şi trece ca un junghi în inimile tuturor… Bărbaţii dau năvală
într-acolo: deschid uşa. „Marş Leu! marş Leu!“ strigă conu’ Mişu dând cu piciorul în câine… Jos lângă
fereastră zace copilul fără cunoştinţă...
*
Nu te mai frământa atâta,
coane Mişule, închide ochii şi dormi în pace, că Dumnezeu e bun şi iertător. El
ştie c-ai priceput prea târziu de e-ţi ieşise copilul înainte şi că te-ai căit
de a-l fi gonit cu asprime. Te-a văzut cum l-ai adus în casă, cum l-ai
îngrijit, cum i-ai încărcat braţele cu jucării şi de bunătăţi şi pentru el şi
pentru Lenuţa. El ştie că eşti hotărât mâine, în ziua de Crăciun, să te duci la
casierie, să te încredinţezi cu ochii dumitale că băiatul nu s-a îmbolnăvit de
spaimă. Dumnezeu e bune şi iertător şi a auzit ce-ai pus de gând cu cucoana Zoe
să faceţi la anul. Închide ochii şi dormi în pace.
(1912)
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.
RăspundețiȘtergere